2.

2 ani. Nici nu credeam la inceput ca voi tine atat de mult blogul asta. Am pornit cu aplomb si, ca de obicei, m-am pierdut pe drum.

2 ani in care m-am razvratit (de cele mai multe ori), am laudat, m-am bucurat si am avut lungi perioade de tacere.

2 ani. Am crescut amandoi.

2 ani. S-ar putea sa fie de ajuns.

Nemultumita sunt si voi fi mereu. Blogul meu nu mai are de ce sa exprime asta. Pe el o sa-l gasiti mereu la aceeasi adresa (pentru cand imi va fi dor de confesiuni). De mine nu va sinchisiti.

2. Punct.

 

Hello world!

Nu cred ca am facut cunostinta pana acum.

Ma numesc Andreea.

Nu Lucia, nici macar Mihaela – stiu, e greu de crezut atunci cand numele de familie este tocmai Mihalache.

Nu stiu daca am revenit. Mai mult am vrut sa va/ma asigur ca traiesc. Un strigat al existentei. Atat!

 

Bedshaped and legs of stone…

E plăcut să redescoperi o melodie după un car de ani (7 ca să fiu mai precisă). “Re-ascultarea” e şi mai surprinzătoare atunci când piesa face front comun cu starea în care te afli momentan.I pity the replay button…

 

Trișori de cursă lungă

Trișez. De parcă viața ar fi un joc de poker (pe care oricum nu știu să-l joc). Mă mai amăgesc că joc viața pe degete atunci când (de cele mai multe ori) nu mă joacă ea.

Până și cu blogul ăsta trișez. Ultima postare care poate fi numită „text inteligibil” a fost scrisă pe data de 29 martie. Și probabil, în ciuda articolului de azi, așa va rămâne. De atunci noroc cu fratele Youtube și videoclipurile lui.

Și nu e pentru că nu aș avea ce scrie. Sunt prea multe. Dar sunt ale mele.

În rest toate bune. Nu sunt singura care trișează. Poate nici singura care recunoaște. Sunt printre puținii care admit că nici măcar asta nu le iese. Nu sunt probleme existențiale. Am depășit vârsta. A fost doar o „revelație”. Luați-o ca atare.

 

Classical mood part XI

Anacronism!

Antonio Vivaldi – Winter