Nu fura!

Candidatul trebuie sa vina la pachet cu un sistem anti-furt. Asta pe langa cerintele “obligatori” care trebuie indeplinite.

 

Imn comunist pentru absolvenți postmoderniști

Dragi tovarăși și prieteni,

Foștii șoimi ai patriei, care din anul 2000 cică nu mai sunt copii, au scris cu mult avânt și dragoste un imn pentru minunatul oraș în care și-au trăit studenția. Poate nu v-ați fi închipuit, dar acesta se numește Imnul Absolvenților din Iași și este dedicat (culmea!!!!) absolvenților celor 5 universități din mirobolanta urbe. La aflarea veștii studenții au început să fredoneze cu multă veselie și căldură în glas versurile acestei veritabile ode: Ție Iași, îți mulțumim, / Să-ți fim studenți, noi ne mândrim.

Mda, râdem, glumim, dar din câte știu eu, nu ne aflăm în anul 1980. Dacă sunt în urmă cu veștile și n-am aflat că s-a dat timpul înapoi, fie-vă milă și anunțați-mă. Nu mă lăsați să trăiesc singură în nebunia-mi postmodernă. Revenind la subiect, până la urmă nu am înțeles cine avea nevoie de un imn al absolvenților!!!! Apoi, nu pot să cred că 2 TINERI au putut să scrie ceva atât de penibil și de… comunist. Și să mai ia și 5000 de lei pentru asta. Cred că nici ei nu vor îndrăzni să cânte așa ceva. Tind să cred că e doar o păcăleală timpurie de 1 aprilie.

Dacă vreți să vă îngroziți de versurile acestui terifiant imn, aici este neșansa voastră.

Până la însemnări ulterioare, vă salut cu mândrie de studentă a Iașului!

Tovarășa Andreea M.

 

Sinucidere intelectuală

Mai ai 5 luni şi termini şi ce-al doilea an de master. În total se încheie 17 ani!!! de şcoală încununaţi cu câteva succese şi diplome. Neinteresant. Un ciclu la finalul căruia îşi face apariţia inevitabila întrebare: Ce naiba fac cu viaţa mea de acum înainte?

Variante de răspuns:

a. Devin şomer (dar nu pentru mult timp, evident. Nu de alta, dar şomajul nu ţine o viaţă.)

b. Stau în continuare pe banii părinţilor ca o lichea ce sunt.

c. Mă apuc de altă facultate sau master, ca să le demonstrez părinţilor că sunt o lichea veritabilă.

d. Mă angajez pe un post pentru care erau de ajuns şi 12 clase, nu şi 5 ani de facultate, pe un salariu fără zerouri.

e. Mă angajez sclav undeva prin străinătate pe nişte zerouri mai multe. (a se observa şi în acest caz inutilitatea facultăţii)

Oricare dintre aceste variante presupune o sinucidere intelectuală pentru o ultimă dorinţă neîmplinită: un job decent pentru care te-au pregătit facultatea şi masterul. Un job care să-ţi demonstreze că nu ai pierdut ca prostul 5 ani de zile din viaţă, că nu a fost doar o ambiţie de “entelectual” şi că nu s-au cheltuit sute de milioane de lei în van pentru o himeră.

Poate e stupid, dar în aceste momente realizez cât de fericiţi şi de hotărâţi pot fi copiii. Dacă îi întrebi ce meserie vor să aibă îţi răspund fără nici un fel de ezitare: doctor, avocat, jurnalist etc. Şi ei chiar cred în răspunsurile lor. Maturitatea te tâmpeşte. Sau, mai bine zis, te tâmpeşte sistemul care te maturizează. Întreabă-mă acum, la 23 de ani şi cu o facultate terminată ce vreau să ma fac şi o să mă bagi în ceaţă total. Efectiv nu ştii ce să răspunzi. Primul imbold e să spui meseria pentru care te-a pregătit şcoala. Dar realizezi instantaneu că nu se mai cere aşa ceva pe piaţa muncii, că te-ai pregătit pentru un job utopic, despre care auzi, dar pe care tu nu-l vei avea niciodată.

Sinucidere intelectuală? Da, asta ne aşteaptă pe noi, miile de absolvenţi de facultăţi şi mastere. Şi totul din cauza unor incompetenţi şi idioţi care conduc un sistem după chipul şi asemănarea lor. Te obligă să mănânci carte pe pâine, te obligă să faci şcoli înalte ca să-ţi mai pape nişte bani şi la final îţi râd diabolic în faţă spunându-ţi că te-ai pregătit degeaba, reorientează-te, vezi că mai sunt nişte posturi libere de gunoieri, să le strângi mizeriile pe care le împroşcă cu prostia lor.

Şi astfel ajungi muritor de foame. Cu diplomă. Şi îţi blestemi zilele. Îi blestemi şi pe ei. Cu ce folos…? Şi astfel sinuciderea intelectuală se transformă într-una totală, utopică sau nu, dar totală. Căci ajungi un ratat şi mori încetul cu încetul pentru o dorinţă ce ţi-a guvernat copilăria. Din cauza cui? Din cauza unor tâmpiţi cu putere. Şi ei, la rândul lor, rataţi. Dar asta nu te mai încălzeşte cu nimic…

 

Este Romania tara care ma reprezinta? Episodul IV: Romania – o tara deprimanta

Deznadejde, ingrijorare, stres, tristete, boala… e tot ce mai poti citi pe fetele romanilor. Prea preocupati de ziua de maine au uitat sa zambeasca, iar cand o fac tot ce reusesc sa transmita este un rictus diform ce tradeaza nesiguranta. Au uitat sa se bucure de clipa, cand tot ce-i invaluie sunt doar momente de cosmar si un timp incert masurat in legi absurde ale guvernantilor si lacrimi amare ale populatiei.

Strazile abunda in umbre ce pasesc purtandu-si privirea in pamant, neindraznind sa mai priveasca viitorul sumbru in fata. Ne-am transformat in marionete, in simpli pioni pe o tabla de sah presarata cu prea multe obstacole.

Imi vad parintii cu pensiile taiate si oripilati zi de zi de stirile negre aruncate precum niste sageti otravite de catre guvernanti. Ca ei sunt sute de mii, milioane de alti romani ce se caznesc, zi de zi, sa-si asigure un trai decent.

E atat de deprimant totul incat daca se intampla sa zambesti sau sa razi te simti imediat rusinat si vinovat fata de miile de oameni ce isi poarta suferinta in tacere. E ca si cum tensiunea pe care o distrugi cu un zambet ar fi o ordine prestabilita, un ritual ce trebuie respectat cu sfintenie.

Suntem lasi ca ne tot plangem si totusi ne complacem in depresie ca si cum ar fi singura noastra salvare si scuza in acelasi timp? Probabil. In cazul asta, Base, Boc & Co ce sunt cand profita de putere pentru a napastui sute de mii de oameni neajutorati…? Lasi e putin spus…

Ca bonus si ca sa va puteti da seama ce hal de tara am ajuns va ofer spre vizionare un reportaj BBC despre Romania anului 1964 (vazut pe blogul lui Liviu Mihaiu). Veti vedea in material niste oameni care, desi aflati in comunism, pareau ca nu cunosteau sensul cuvantului “deprimare”. Puteti viziona reportajul AICI.

 

Despre reporterii “nu stiu”

Dupa modelul “Nu stiu, nu stiu. Vreau sa-mi fac o prietena, dar nu gasiesc.” au inceput sa apara tot mai multe filmulete in care, cu o inteligenta debordanta, unii reporteri incearca sa demonstreze cata prostie mai este prin tara asta numita Romania. Cel mai recent exemplu de acest gen l-am vazut aici.

Mi se face sila si mila, in acelasi timp, de prostia reporterilor si nu de a celor intervievati. Cata incompetenta poate sa existe in unele redactii de nu sunt in stare sa gaseasca subiecte demne pentru stiri sau reportaje si recurg la varianta marsava de a interoga cate un necajit pentru a-si bate joc?

“Ha, ha, ha! Ce tampenii a mai spus si ala. Hai sa-l dam la televizor sa ne facem rating. Ha, ha, ha! Ce ne-am mai ras!” Probabil, in idiotenia lor, acele tentative de reporteri nu realizeaza ca din intreg interviul ei sunt cei mai penibili. Daca sunt atat de capabili si destepti sa faca materiale cu oameni de teapa lor sau cu adevarat inteligenti. Cam grea cazna asta pentru ei.

Cat de josnic sa fii sa profiti si sa razi de niste oameni naivi, simpli, cu mintea intunecata, care, din varii motive, nu au avut sansa sa urmeze o scoala si sa aiba o educatie?

Mai mult! Doi smecherasi de la TvM Piatra Neamt au facut un interviu cu Ciprian, cel care a pornit fenomenul “Nu stiu.” Trecand cu vederea lipsa lor totala de profesionalism si faptul ca rad (la propriu!) de el, este demna de dispret fervoarea cu care se screm sa para mai cu mot in fata unui om atat de simplu, naiv, sincer, despre care, in ignoranta lor, nu realizeaza ca le este cu mult superior. Vizionati (partea I si partea a II-a) si va minunati de specimenele care invadeaza micul ecran si despre care noi ar trebui sa credem ca ne informeaza cu acuratete si ca ne dau lectii de viata. Mizeri sunt ei, in minte si in suflet, si nu cei pe care ii intervieveaza cu atat avant jurnalistic.